Casca supranaturală a disonanţei cognitive

În care se vorbeşte despre Dumnezeu

Să zicem că ai fi cercetător. Mai precis, neurolog. Şi, într-o bună zi, în timp ce studiezi efectele câmpurilor magnetice asupra funcţionării emisferelor cerebrale (cu ajutorul unei căşti de snowmobil modificată în aşa fel încât să stimuleze lobii temporali cu mai sus numitele câmpuri), îţi cade în poală Dumnezeu.
Ce faci atunci? După necesara pauza de gândire, experimentezi mai departe. Iei mai mulți participanţi, le faci un instructaj, ii bagi, pe rând, într-o camera întunecată şi îi lași singuri cu casca. Ei (cca 80%) simt o prezenţă sau mai multe, iar unii au experiențe de decorporalizare (se vad pe ei înșiși ca şi cum ar fi în afara propriului corp). Cam un procent interpretează “prezenţa” respectivă ca fiind Dumnezeu. Ceilalți cred ca au văzut îngeri, rude decedate şi, în general, prezenţe benefice.

Cum se poate așa ceva? Una dintre ipotezele experimentului este că în emisfera stânga se afla “simțul sinelui”, dar că şi emisfera dreaptă conține puțin din acest “simţ”. Ca atare, atunci când ele sunt stimulate separat, apare senzația unei alte prezenţe şi, uneori, impresia de dedublare. Cercetătorul spune că, prin stimularea lobului temporal drept, scade capacitatea de exprimare verbală şi creşte anxietatea. Apoi, odată stimulat şi lobul temporal stâng, emisfera cerebrală stângă se activează mai rapid decât s-ar întâmpla în condiții naturale, iar această activare bruscă este resimțita de subiect ca un val de emoții pozitive, printre care, uneori, apare inclusiv extazul. Concluzia? Prezenţă + emoții pozitive = o prezenţă plăcută, care “te apară”. De aici şi până la “Dumnezeu este o creaţie a creierului” nu mai era decât un pas, pe care Michael Persinger (conducătorul experimentului) nu se sfiește sa-l facă.

Acum să presupunem ca ai trai în Suedia şi ai fi, la rândul tău, neurolog. Nu ai vrea sa reiei experimentul asta? Ba sigur că da! Un grup de cercetători suedezi a încercat, dar fără succes. Ei au spus ca rezultatele nu țin de stimularea electromagnetică a lobilor temporali, ci de sugestibilitatea celor supuşi experimentului. Persinger susține ca experimentul suedezilor nu a fost bine făcut. Ei spun ca el şi-a influențat participanţii. Şi tot așa. Rezultatele lui Persinger nu au fost niciodată publicate într-un jurnal științific, așa ca… nu știm.

Ce îi face, până la urmă, pe participanţi sa ajungă la concluziă ca “prezenţa” pe care o simt este x, y sau chiar Dumnezeu? Poate fi doar o modalitate de a da un sens, de a rezolva disonanţa cognitivă dintre faptul ca știu ca în realitate nu e nimeni lângă eişi senzația pe care o generează o parte a creierului care le spune că nu sunt singuri? Dacă da, ia uite ce mașină minunată e creierul! Se îndoiește de sine însuși şi, aproape în același timp, găsește cea mai bună soluție posibilă pentru problema în faţa căreia e pus, astfel încât sa nu-şi “piardă mințile”. Știu că sunt singur, amintirea felului în care am ajuns aici îmi spune asta. Simt că nu sunt singur, fiindcă asta îmi spun acum “simțurile” (a se citi lobii temporali). Ce soluție există? Probabil că mintea se duce în cel mai apropiat loc cunoscut, adică la îngeri, fantome sau Dumnezeu, în funcție de credinţele fiecăruia. Nu?

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *