De-fuziune cognitivă sau cum să iei o pauză de la autoevaluare

Fotografie de Oana Boncu

De când nu ne-am mai jucat noi? Şi ce-ar fi să ne jucăm puţin chiar acum? Hai să ne imaginăm că purtăm o pereche de ochelari verzi, prin care toată lumea pare verde. Hainele sunt verzi, scaunele sunt verzi, lichidele sunt verzi, oamenii sunt verzi. Totul e verde.

Acum, dacă ne-am jucat destul, hai să scoatem ochelarii şi să-i ţinem la o oarecare distanţă de ochi. Dacă mă uit prin ei, lucrurile par în continuare verzi. Dacă mă uit pe lângă lentilele lor, însă…

Cam aşa se întâmplă şi cu gândurile. Uneori, uităm că noi nu suntem gândurile noastre (ochelarii verzi) şi că nu întotdeauna ceea ce gândim este adevărul absolut. Când se întâmplă aşa, se cheamă că ne identificăm cu gândurile, fuzionăm cu ele. Vreţi un exemplu? Dacă spun “sunt speriată”, asta înseamnă că mă definesc prin ceea ce gândesc despre ce simt. Probabil că simt o oarecare tensiune, un nod în gât, apăsare în capul pieptului, strângere de inimă, extremităţi reci, etc. Numesc (în gând – gândesc despre asta) emoţia pe care o simt ca fiind “frică” şi trag concluzia că “sunt speriată”. Dar ce-ar fi să trag concluzia că “simt teamă”? Mă întrebaţi dacă există vreo diferenţă? Să ne gândim… Dacă spun “simt teamă”, nu mă definesc în niciun fel, ci vorbesc despre o experienţă pe care o am. Dacă spun “sunt” cu sensul de “a fi”, indiferent ce urmează după el mă defineşte, nu-i aşa? Sunt ceea ce gândesc despre mine. Am fuzionat cu gândurile mele şi privesc lumea (şi pe mine însămi) prin prisma lor.

Adesea, cuvintele pe care le folosim ca să ne definim sunt mult mai urâte. De câte ori n-ai spus “sunt prost/proastă”? De câte ori nu te-ai gândit “sunt fricos”? Exemplele sunt multe şi sigur aveţi şi voi. Dar nu-i neplăcut să crezi despre tine că eşti aşa şi pe dincolo? Sigur că este. În plus, ceea ce gândeşti nu e neapărat adevărat, dar de multe ori asta ne scapă. Una e să te descrii, să spui “sunt femeie” – fapt care poate fi verificat, este obiectiv, şi cu totul altceva e să te evaluezi, spunând “nu sunt bună de nimic” – o treabă care e cel puţin relativă şi cu siguranţă discutabilă. Oare cât de “buni” suntem nu depinde de situaţie, de sistemul de evaluare, de evaluator, de experienţă, de cei cu care ne comparăm, etc? E, oare, posibil să nu fii bun chiar de nimic? Înţelegeţi unde vreau să ajung. Una e să descrii, alta e să evaluezi.

Evaluările şi mai ales autoevaluările pe care le facem tind să fie negative, pentru că anxietatea şi căutările şi “emoţiile” ne împing să acţionăm. Dar asta e altă poveste. Pentru moment, vă propun să ne concentrăm asupra a ceea ce putem să facem ca să ne îndepărtăm puţin de evaluări. Aveţi mai jos un exerciţiu care mie mi-a devenit repede foarte drag. Ca să-l faceţi, n-aveţi nevoie decât de bunăvoinţă şi de cinci minute petrecute în linişte.

Aşează-te comod, închide ochii şi imaginează-ţi o apă care curge şi în care, din când în când, cade câte o frunză. Priveşte o vreme apa cu ochii minţii.

Treptat, devino conştient de gândurile tale, şi începe să le aşezi pe câte o frunză. Indifierent dacă sunt cuvinte, emoţii pozitive sau negative, imagini, urcă-le pe câte o frunză şi lasă-le să treacă, să alunece pe apă, din ce în ce mai departe de tine.

Nu e nevoie să modifici nimic sau să forţezi lucrurile – apa să curgă mai repede, frunzele să fie colorate altfel. Scopul tău este să rămâi pe mal şi să-ţi priveşti gândurile alunecând pe frunze. Dacă te surprinzi evaluând ceea ce faci: “Ce prostie” sau “Nu cred că fac bine”, dă-le voie şi acestor gânduri să alunece pe apă, deasupra câte unei frunze.

Din când în când, atenţia o să-ţi fugă spre alte lucruri. E normal, aşa că te rog să nu te impacientezi, să nu te opreşti din exerciţiu şi să nu te judeci prea aspru. Când observi că gândurile ţi-au fost distrase, revino cu blândeţe la apa cu frunzele ei. Continuă aşa cel puţin cinci minute.

Acest exerciţiu de vizualizare este preluat din practica ACT (Acceptance and Commitment Therapy) şi face parte dintre tehnicile de reducere a anxietăţii şi depresiei, dar poate fi folosit cu succes de oricine simte nevoia să ia puţină distanţă de propriul “judecător” interior, acela adesea mai aspru decât cel mai aspru critic.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *