Goana după sens, în psihoterapie şi aiurea

Dificultăţile, pierderile, traumele, au “darul” de-a dezorganiza experienţa. Nu ne mai simţim confortabil în pielea noastră, nu ne mai recunoaştem, nu mai înţelegem ce se întâmplă. Un umăr pe care să te sprijini în astfel de situaţii, fie el mai mult sau mai puţin priceput, cu sau fără certificat de liberă practică în psihoterapie, poate să te ajute să regăseşti o oarecare normalitate. Însă acesta nu e întotdeauna un lucru bun.

Mintea umană a evoluat ca să caute (şi ca să găsească) sensuri, înţelesuri, legături între elemente oricât de disparate. Şi nu e nevoie să mă credeţi pe cuvânt. Puteţi să faceţi un experiment. Alegeţi, la întâmplare, oricare două obiecte din jur, şi hai să răspundem împreună la trei întrebări simple. Ca să ne fie mai uşor, o să aleg şi eu dintre lucrurile pe care le am pe birou – calendarul şi capsatorul. Prima întrebare e despre asemănări. Prin ce se aseamănă cele două obiecte? În cazul meu, amândouă au câte un element de metal – calendarul are arcul din metal, capsatorul, nişte şuruburi. Dar diferenţele? Prin ce diferă obiectele? Răspunsul ăsta e chiar simplu – prin formă. Au forme diferite. Foarte frumos! Şi acum, ultima întrebare. Care dintre ele două e tatăl celuilalt?

S-ar putea să vi se pară o întrebare ciudată, dar daţi-vă puţin timp de gândire. Care ar putea să fie tatăl? Calendarul sau capsatorul? Dacă aţi ales, găsiţi, vă rog, şi o explicaţie pentru răspunsul vostru. De ce unul dintre ele ar putea să fie tatăl celuilalt? Poate că e mai mare? Poate că e mai vechi? Poate mai… dens sau mai închis la culoare?

Nu-i aşa că nici nu contează? Mintea noastră a evoluat ca să vadă legături pline de sens între elemente. Oricare elemente între care căutăm înadins o legătură.

Evoluţia ne-a dăruit cu o nevoie copleşitoare, de care nu putem scăpa, să căutăm legături, să găsim înţelesuri. Problema e că unele lucruri nu au un înţeles anume, ci sunt întâmplătoare. Sistemele noastre perceptive nu fac faţă cu uşurinţă unei astfel de idei. Ne opunem întâmplării şi ne e greu să ne oprim din a căuta legături şi înţelesuri în informaţiile care ne parvin.

~ Mark Forshaw în “Critical Thinking for Psychology” 

Psihoterapia făcută cum trebuie (vă rog să-mi iertaţi licenţa poetică) ar trebui să-l ajute pe client să reducă sau să accepte mai uşor simptomele care l-au adus în cabinet. Ai o tulburare de panică, să zicem. Eu îţi explic ce se întâmplă cu mintea şi cu corpul tău în timpul atacului, îţi vorbesc despre răspunsul “luptă sau fugi”, te învăţ câteva tehnici de relaxare, tu le exersezi şi acasă, aproape în fiecare zi, te simţi mai bine în următoarele două spre patru şedinţe şi în scurt timp eşti gata să revii la “normal”. Asta ar fi metoda validată ştiinţific, de scurtă durată. Dar mai există şi calea lungă. Aceea prin care tu şi terapeutul tău căutaţi altfel de sensuri pentru ceea ce ţi se întâmplă. Oare ţi se trage de la pedepsele din copilărie? Oare ai avut o geamănă care a murit, dar despre care nu ştii nimic, şi acum trăieşti şi emoţiile ei? Eventual începeţi să căutaţi împreună “dovezi” care să vă susţină ipotezele. Şi pun pariu că le şi găsiţi!

“Acceptă faptul că există coincidenţe. Uneori, norii seamănă cu nişte cai, iar ceasurile se opresc fără motiv. Rezistă tentaţiei de-a căuta înţeles şi semnificaţie în tot ce te înconjoară.”

~ Robert Carroll, în “The Critical Thinker’s Dictionary

Mi s-a recomandat odată, înainte ca ştiinţa să ajungă şi la şcolile de psihoterapie de la noi (sau poate ajunsese, dar nu la acest formator în mod particular), să sparg nişte farfurii ca să scap de furia pe care o simţeam în relaţia cu o persoană semnificativă din viaţa mea, o femeie. De ce tocmai farfurii? Ei bine, nu pot să vă promit că memoria nu mă înşală, dar parcă-mi amintesc că răspunsul a fost “sunt rotunde, formă care simbolizează femininul.” Mă gândesc că ar fi fost bine să le sparg şi în chiuvetă, sub jet de apă, sau mai bine la râu, ca să continuăm metafora. Nu găsiţi?

Intenţia mea nu e să fiu ironică sau tendenţioasă, dar vedeţi şi voi că mi-e destul de dificil. Aşadar, ce vreau să spun cu exemplul de mai sus este că putem, fără îndoială, să găsim legături între oricare două elemente ale lumii, pentru că asta face mintea noastră. Însă nu întotdeauna acest lucru e constructiv, ecologic sau promovează sănătatea mintală şi starea de bine pe termen lung. S-ar putea să te simţi mai bine pentru că ai găsit un sens, un motiv pentru lucrurile prin care treci sau ai trecut, însă ai grijă ca acesta să fie cât mai aproape de realitatea obiectivă (aceea asupra cărora sunt de acord şi ceilalţi şi care poate să fie măsurată şi verificată). Cu alte cuvinte, n-ar strica să-ţi testezi ipoteza şi altfel decât căutând tu însuţi sens în singurul loc unde sigur o să găseşti, adică în mintea ta.

N-aş vrea să rămâneţi cu impresia că e rău să facem legături între lucruri, evenimente şi fenomene. Nu. E bine, e folositor pentru supravieţuire şi, de altfel, de asta s-a şi selectat această trăsătură de-a lungul evoluţiei – fiindcă ne-a ajutat să ne răspândim genele şi să nu murim. Dar ţineţi minte că talentul de-a face legături între oricare elemente disparate ne face să fim tare uşor de păcălit (gândiţi-vă la astrologie, la credinţa în telepatie şi alte fenomene paranormale, la ghicitoare sau vrăjitoare). Verificaţi ceea ce vă oferă mintea, fie ea a voastră sau a altora, într-un fel cât mai concret şi palpabil cu putinţă.

“Înainte să ne întrebăm care e sensul vieţii, ar fi bine să aflăm dacă viaţa are,

într-adevăr, vreun sens.”

~ John W. Hoopes, Ph. D., aici.

Photo credit: Vicente Moreno on Flickr

2 Comments

  1. Mda, dar unii oameni se vor simti mai bine daca cred in acele vrajitorii, asa ca de ce sa le zdruncini aceasta credinta ? Desigur un vrajitor profesionist etic nu trebuie sa fie neaparat si un sarlatan, ci poate fi si un vrajitor modest si constient de limitatiile lui, care stie ca ofera doar psihoterapie de suport plus informatii predictive de probabilitate statistica aflabilechiar destul de usor. Oricum oamenii nu implementeaza informatiile primite si fac aceleasi investitii (proaste) pe care le-ar fi facut si cu vrajitor si fara vrajitor din cauza biasurilor innascute personale mai mari sau mai mici si a tendintei generalizate umane de a supraestima de obicei optimist (din cauza nevoii de speranta, dar mai exista si alte biasuri comun umane gasibile si astea pe net, dar care reprezinta normalitate, chiar daca sunt irationale). Asa ca eu zic sa lasam shamanii sa fie shamani, si s a[ermitem oamenilor sa mearga la shamani daca asta e genul lor si le place, insa totusi sa activam pt promovarea unor standarde profesionale minim deontologice necesare si pt breasla vrajitorilor si a shamanilor, (desi majoritatea stiu sa se controleze reciproc unul pe altul destul de bine, desi nu in toate regiunile, plus desigur ca sunt si ei pe cale de tranzitie, disparitie, etc, o data cu patrunderea mentalitatilor secolului luminilor in mai multe locuri ale lumii).

    In rest desigur ca psihoterapia cognitiv-comportamentala e utila, mai ales pt oamenii obisnuiti cu scolarizarea disciplinata de stil implementat in epoca victoriana in maj UE.

  2. P.S. Nu comentam gen Gica contra, nici ca si cum mentalitatea mea nu ar apartine lumii contemporane europeene familiare noua, doar fantazam si eu oarecum jucaus dar totusi semi-serios, ca altfel nu imi prea permit, decat in weekend. Desi probabil ca nu ar fi trebuit sa ma angajez in asa ceva in public pe un blog eminamente autentic public educativ, nici macar in weekend, deoarece nu sunt nici macar artist amator, doar un trecator oarecare total intamplator pe langa o vitrina oarecare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *