Cabinetul de psihoterapie – relaţia

     Vorbeam cândva, demult, cu unul dintre profesorii mei despre ce mi-ar trebui ca să simt că sunt cu adevărat psihoterapeut. Nu mai ştiu sigur cum, dar în discuţia cu el am ajuns la ideea de fotoliu al meu pentru rolul ăsta. Fotoliul psihoterapeutului, mai mult metaforic decât din lemn şi din pânză. Mi-am dat seama atunci că n-am nevoie de un spaţiu anume, de o locaţie. Nici măcar de un fotoliu anume. I-am spus că fotoliul meu e interior, oricât de patetic ar suna asta. În fine.
     Ce voiam să vă spun e că, uneori, alături de fotoliul ăsta al meu interior aşez câte un scaun şi pentru altcineva. De obicei, acel altcineva mi-e client, un invitat în spaţiul meu, dar coautor cu drepturi egale pentru orice urmează să se întâmple acolo.
 
     Spun cu drepturi egale şi uit uneori că eu ştiu mai multe despre proces decât cel de pe scaunul din faţa mea. Drepturile sunt egale, dar poziţiile, nu întotdeauna. Eu ştiu că orice metodă de psihoterapie aş folosi, rezultatele ar fi aproape aceleaşi. Ştiu că oricât m-aş strădui, schimbarea depinde foarte puţin de mine şi foarte mult de factori care ţin de celălalt, de mediul lui, de personalitatea lui, de natura dificultăţilor lui. Deşi îmi propun în mod explicit să le spun clienţilor mei lucrurile astea, adesea ei le înţeleg numai pe jumătate. Nu vă temeţi, de cele mai multe ori le reiau până când sensul lor ajunge să fie excesiv de clar, dar afirmaţia de dinainte rămâne valabilă. Poziţiile noastre nu sunt întotdeauna egale.
     Procesul ăsta nu are un conducător oficial, dar cu siguranţă că acela care-i imprimă amprenta sa eşti tu. Îmi place să cred că eu sunt un fel de inginer al ideilor tale. Pot să-ţi arăt cum cred eu că ar fi bine să construieşti, şi recunosc că e o părere “educată”, în sensul că am datele “oficiale”, ştiinţifice de cele mai multe ori, care să-mi susţină opinia, dar, chiar şi aşa, construcţia e a ta.
     Un exemplu de astfel de fapt “oficial”? Factorul cel mai important pentru succes, dintre cei care ţin de terapie, e relaţia terapeutică. Ce înseamnă asta? Înseamnă ce facem şi cine suntem noi, eu şi cu tine, atunci când stăm, într-un fel sau altul, alături. Îţi inspir eu încredere, par competentă în ochii tăi, par a te-nţelege, a ta accepta aşa cum eşti, aşa cum te vezi tu a fi? Sunt (par a fi) genul de om cu care ţi-ar plăcea să-ţi petreci cincizeci de minute pe săptămână vorbind despre lucruri care, probabil, te fac să-ţi vină să fugi de tine însăţi? Crezi că pot să te ajut să le dai de capăt? Îţi par sinceră? Sunt sinceră? Comportamentul meu faţă de tine corespunde cu atitudinile mele interioare? Ce-ţi spune intuiţia? Dacă da, atunci suntem pe drumul cel bun.
     E valabil şi invers, apropo. Adică şi eu am nevoie să te cunosc, să înţeleg o parte din lumea ta, să cred că poţi să atingi obiectivele pe care ţi le-ai propus, să simt că pot să am încredere în tine (poate puţin în alt sens decât ai tu nevoie să ai încredere în mine, recunosc). Nu e un test, oricum. Relaţia bună dintre noi există sau nu, deşi mărturisesc că eu o să fac tot posibilul ca ea să pornească bine. Construim împreună o vreme, şi dacă ajungem la diferenţe ireconciliabile, asta e. Nu te speria, însă, fiindcă aşa ceva se întâmplă de cele mai multe ori aproape de la început sau nu se mai întâmplă deloc.
     Iar dacă mă placi şi ai încredere în mine, iar eu simt că pot să te accept şi să te susţin, atunci e momentul să stabilim împreună câteva obiective de lucru – clare, afirmative, pozitive, concrete. Cum o să ştii că ţi-ai atins obiectivul? Ce o să faci începând din seara asta ca să te apropii de el? Cum o să măsurăm succesul tău? S-ar putea să dureze până ne lămurim, dar, după ce am reuşit să alegem acele câteva lucruri care să reprezinte pentru tine rezolvarea/ameliorarea dificultăţilor, restul e doar negociere, curaj şi perseverenţă din partea ta, cu susţinerea mea necondiţionată.
     Uneori, rareori, încrederea ta în mine o să fie zdruncinată de câte un faux-pas pe care, crede-mă, cel mai probabil n-am putut să-l evit. Atunci o să te rog să-ţi aminteşti că ţi-am spus despre cum avem drepturi egale, ceea ce include dreptul de-a greşi. Apoi să fii foarte atent la ce fac, la cum încerc să repar relaţia, şi, dacă efortul meu ţi se pare suficient, să accepţi încercarea mea de “împăcare” şi să revii pe scaunul de alături.
     Şi apropo, ar mai fi ceva… Poţi să-ţi dai seama cu cine-ţi semăn? Pe cine din viaţa ta asociezi cu mine? S-ar putea să fie important.

Photo by absoluv

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *