Nu transforma o greşeala într-un secret

 “Dacă vrei să faci greşeli de calitate, 
secretul e să nu le ascunzi de nimeni,
şi mai ales, nu de tine însuţi.”
~ Daniel C. Dennett
     Mi-e greu să încep articolul ăsta. Mi-e teamă să nu fiu înţeleasă greşit. Aş vrea să fie perfect încă de la început, să transmită exact ce vreau să vă spun, să fie “bun”, să aibă toate componentele unei postări de calitate. Am scris şi am şters deja de câteva ori. Nu pot să mă hotărăsc cum să vă spun ce am de spus.

     În “Intuition Pumps and Other Tools for Thinking“, Daniel Dennett vorbeşte despre mai multe (vreo şaptezeci de) strategii ca să gândim “mai bine”. Prima dintre ele? Să facem greşeli bune, din care să avem ce învăţa. Iată un fragment din carte, despre evoluţie (care e bazată pe încercare şi eroare):
“Pentru evoluţie, care nu ştie nimic, paşii spre inovaţie sunt făcuţi orbeşte de către mutaţii, care sunt “erori” de copiere a ADN-ului. […]
Aceste mici pete, aceste “imperfecţiuni” ale procesului, sunt sursa întregului design şi a întregii complexităţi din lumea vie. Nu pot să rezist şi să nu adaug: dacă vreun lucru merită să fie numit păcat originar, atunci greşelile de copiere sunt acel lucru.”
     Da, vă aud acolo, în spate, cum cârcotiţi despre greşeli care trebuie evitate cu orice preţ, că altfel e de rău. Aveţi dreptate, chirurgii şi piloţii nu trebuie să greşească în unele momente, dar imaginaţi-vă de câte ori au făcut oamenii ăştia simulări înainte să fie lăsaţi “liberi”, de câte ori au greşit şi au învăţat din greşeli înainte să-şi ia licenţa de practică pe cont propriu.
     Sigur, o să spuneţi, dar pentru viaţa de zi cu zi nu putem să facem repetiţii. Analogia ta e imperfectă. Aşa e, aveţi dreptate. Dar ştiţi ceva? Cred că puţine dintre greşelile pe care le facem de-a lungul unei vieţi au cu adevărat consecinţe insuportabile, şi cei mai mulţi dintre noi au destulă experienţă, ca adulţi, încât să se aştepte la rezultate catastrofale atunci când sunt pe cale să facă o greşeală urâtă. Da, dacă-ţi pălmuieşti bebeluşul de nici un an, riscul să-l omori sau să-i provoci daune fizice permanente e imens. Sper că ştiai asta, măcar într-un ungher al minţii.
     Avem un compas, unul destul de bun, în ceea ce priveşte situaţiile importante. Ştim ce e moral şi ce nu, ce e bine şi ce e greşit. De fapt, dacă stau să mă gândesc, probabil că acest compas, pe care mi-l imaginez ca pe o combinaţie între nevoia de-a fi acceptat de societatea din care faci parte (deci presiune socială) şi un simţ moral înnăscut (apărut probabil tot din nevoia de-a supravieţui a grupului, dar transmisă genetic), este cel care de cele mai multe ori strigă “lupul”, deşi nu-i nici un lup pe deal.
     Cu alte cuvinte, teama de-a greşi ne face să ne închipuim consecinţe grave acolo unde, poate, nu-i vorba de aşa ceva. Un exemplu întotdeauna prezent în mintea mea este acela al mamei cu un copil de clasa a treia, să zicem, copil care nu învaţă astăzi (mâine şi poimâine) la geografie şi din cauza asta, în mintea mamei, el ajunge să nu se descurce deloc pe lume, niciodată, în nicio condiţie, etc, aşa că ea face tot ce poate ca să-l forţeze sau să-l convingă pe cel mic să coopereze. Scopul? Să evite amândoi eroarea, dezastrul pe care şi-l imaginează ea.
     Pe de altă parte, dacă n-am reuşit să evităm ceva ce percepem a fi o greşeală, avem adesea tendinţa de-a încerca s-o ascundem, să ne prefacem că nu s-a întâmplat, să insistăm că “există o explicaţie” şi aşa mai departe, orice, numai să nu ne asumăm responsabilitatea pasului greşit. Ironia e că, de multe ori, ceea ce încercăm să evităm e în mare parte un produs al minţii noastre, un gând, şi mai puţin un element al realităţii.

“Sunt uimit de cât de mulţi oameni inteligenţi nu înţeleg că poţi să faci greşeli grave în public şi reputaţia ta să nu aibă de suferit.

Cunosc cercetători distinşi care ar face aproape orice doar ca să evite să admită că au greşit. Poate că ei n-au aflat încă, dar Pământul nu se deschide şi nu-i înghite pe cei care spun: Ups! Ai dreptate. Am greşit.”

     Nu-i nimic dacă şi ţie ţi-e teamă să greşeşti, să fii înţeles greşit, să nu fii perfect. Problema nu e ceea ce simţi (teama de eşec, de respingere, ruşine, oprobiu social şi altele asemenea), fiindcă asta are un sens – îţi semnalează o posibilă încălcare a unui cod de un fel sau altul, a unei reguli, şi oricum nu e ceva ce să poţi schimba prea uşor. Simţi ce simţi şi cu asta, basta. Cu comportamentul, însă, lucrurile stau altfel. Pe acesta îl poţi controla. Poţi să alegi ce să faci (de cele mai multe ori).
     Problema apare, deci, dacă din cauza a ceea ce simţi îţi pui piedică singur. Dacă începi ceva şi nu termini fiindcă îţi imaginezi că, dacă ai făcut un pas greşit, tot dansul s-a dus pe apa sâmbetei. Dacă te apuci de un regim de slăbire şi renunţi la el doar pentru că ai mâncat o felie de pâine în plus faţă de plan. Dacă încerci să scrii o carte şi te descurajează critica. Dacă începi o afacere şi n-ai răbdare să devină profitabilă. Şi tot aşa.

Aşadar, atunci când greşeşti ar fi bine să tragi aer în piept, să strângi din dinţi şi apoi să începi să studiezi ce-ţi aminteşti despre greşeală, cât poţi de dur şi de lipsit de emoţie.

Nu e uşor. Reacţia naturală a omului care greşeşte este să se simtă stânjenit şi să se înfurie (nu suntem niciodată mai furioşi decât atunci când suntem furioşi pe noi înşine), şi e nevoie de efort ca să depăşeşti aceste reacţii emoţionale.

Încearcă să-ţi însuşeşti practica neobişnuită de a-ţi savura propriile greşeli, de a te bucura să descoperi lucrurile care te-au condus pe unde nu trebuia.” 

     Cred că poţi, atunci când greşeşti, să te ascunzi, mai bine sau mai prost, şi să rămâi la “adăpostul” confortabil al propriului ascunziş, dar mi se pare mai rentabil, şi pentru tine, şi pentru ceilalţi, să-ţi asumi propriile acţiuni şi să depăşeşti momentul, învăţând eventual ceva despre tine însuţi din experienţa respectivă. Apropo, voi aţi auzit vreodată de “atacuri ale ruşinii”?
Photo by Muffy Tyrone

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *