Şapte ani de acasă şi un an la cabinet

     Mihnea, un băieţel de zece ani, se întoarce supărat de la şcoală. Copiii de la el din clasă l-au scos din echipa de fotbal fiindcă s-a certat cu un alt copil, care-l lovise din greşeală cu mingea. Colegii spun despre el că e “supărăcios”: plânge des, ţipă la ceilalţi, face crize (nesfârşite) de furie. Mama încearcă să-l consoleze, alintându-l şi oferindu-i ceva bun de mâncare, tata îi spune ce ştie şi el de la bunicul, adică să nu mai plângă, să fie “bărbat” şi nu se mai alinte. Consecinţa fericită e că, nu peste multă vreme, întreaga familie vine la cabinet ca să ceară ajutor, cu mămică, bunică, tată şi băieţel.
     Ne aşteptăm ca de la şase, şapte ani încolo, când încep să meargă la şcoală, copiii să ştie să spună “bună ziua” şi “mulţumesc”, să-şi stăpânească frustrarea, să nu-i lovească pe ceilalţi, să nu plângă la orice provocare. Într-o lume ideală, rolul tău de părinte care-i învaţă despre bine şi rău s-a încheiat. De unde, îmi imaginez, şi expresia vestiţilor “şapte ani de acasă”. În realitate, însă, nu se întâmplă aşa, iar momentele când copilul tău nu se descurcă între alţi copii, nu ştie să-şi facă prieteni sau se adaptează mai greu la schimbare sunt destul de dificile. Inevitabil, te întrebi ce-i în neregulă cu el, ce-i în neregulă cu tine, sau amândouă.
     În funcţie de personalitate, printre altele, şi de experienţă, copiii sunt mai mult sau mai puţin abili în a-şi gestiona emoţiile negative, a-şi controla impulsurile, gesturile şi aşa mai departe. Vestea bună e că abilităţile astea se învaţă. Atenţie! Nu e vorba de a ignora sau de-a face să dispară emoţiile negative, fiindcă asta nu prea se poate, ci doar de a controla comportamentul aferent. Îmi vine să-l lovesc şi eu pe Ionel după ce el m-a lovit din greşeală cu mingea? Simt furie? Pe asta o s-o simt în continuare, dar pot să învăţ, cu ajutorul Andreei, al Ancăi, al Ralucăi, al altor psihologi sau al mamei şi al tatălui meu, dacă ei sunt bine informaţi, cum să fac să controlez reacţia, să nu lovesc, să nu plâng, să-mi cresc toleranţa la frustrare şi autocontrolul.
     Am lucrat cu Mihnea şi cu familia lui timp de aproape un an. Ne-am jucat, eu şi cu el, de-a “Star Wars”, de-a concursul de alergare, de-a “înmormântarea jucăriilor de pluş sub trandafirul japonez”. Toate jocurile au fost alese de el, dar am construit reguli împreună, iar eu am avut privilegiul să-i ofer cadrul în care să-şi exerseze abilităţile nou-descoperite. Un exemplu: niciuna dintre reguli nu putea fi încălcată, iar consecinţa, dacă se întâmpla asta, era că jocul se oprea imediat.
     Una dintre metodele eficiente de antrenare a autocontrolului copiilor este jocul, şi ea nu e disponibilă doar psihologului, ci în primul rând părinţilor, educatorilor, profesorilor.
Photo by Thomas Hawk

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *