Cum sa nu-ti pierzi copilul prin nisip…

 “Fii aspra cu micutul tau
Si bate-l cand stranuta.
Stranuta fiindca este rau.
Stie ca te-ntarata.
 Lewis Caroll – Alice in Tara Minunilor ~
 
Versurile de mai sus sunt amuzante, iar mesajul e ironic, nu-i asa? Ne dam seama cu totii ca un copil nu stranuta numai ca sa ne scoata pe noi din sarite. Stim ca stranutul e un act reflex, o treaba care tine de fiziologie, ceva care apare atunci cand mucoasa nazala este iritata. Stim care e scopul stranutului si, sper, intelegem cu totii mecanismul sau. Asa ca vedem clar nonsensul in a lovi un copil care stranuta, in speranta ca el nu o va mai face.
 
Insa ce se intampla atunci cand un parinte nu stie (pentru ca nu i-a spus nimeni, pentru ca nici parinti lui nu au stiut, etc) care e sensul si ce motivatie are comportamentul copilului sau? “Se lasa cu plans”, cum ar spune unul dintre clientii mei mai micuti, preluand, fara indoiala, expresia de la unul dintre parintii sai…
Atribuirea
Ceea ce se intampla este ca parintele face o presupunere legata de motivele care au generat comportamentul copilului sau. Procesul asta, in timpul caruia facem inferente legate de motivele comportamentelor celorlalti (sau de cauzele fenomenelor) se numeste atribuire. Desi este un mecanism absolut normal, desfasurat, de cele mai multe ori, in afara campului constiintei si care ne ajuta sa avem existente ceva mai putin complicate, el are si cateva dezavantaje. Printre ele, faptul ca ne putem insela in presupunerile noastre. Sa ne oprim o clipa. I-auziti: ne putem insela in ceea ce presupunem. Ce inseamna asta?
Inseamna ca e posibil ca lucrurile pe care le gandim despre cauzele comportamentului unui copil (sau adult) sa fie false. E bine sa verificati, intrebandu-va copilul. E simplu, e gratis si va poate asigura o viata mai linistita. Incercati o data cu mine: “Puiule, ce te-a facut pe tine sa urli / sa arunci cu nisip in apa / sa fugi pe plaja / sa vorbesti tare / sa-l impingi pe Ionel / etc?” Ascultati raspunsul si reactionati cu calm, oricare ar fi el. Cu siguranta ca intentia copilului nu este sa enerveze (fiindca, daca ma gandesc putin, imi dau seama ca el deja stie ce urmeaza daca v-a enervat). Am vazut cu totii scene regretabile in care parintele isi agreseaza fizic sau verbal copilul, eventual etichetand-ul ca fiind “rau”, “prost” sau cine stie cum altfel. Eu am fost, nu demult, martora unor fragmente demne de filmat (si de trimis la Protectia Copilului) pe o plaja de la tarmul Marii Negre. De la tipete la brutalitate, paleta e larga.
 
Si, totusi, ce se petrece in mintea unui adult care isi taraste copilul de-o aripa de-a lungul plajei si urla, odata cu el, in tot acest timp?
 
Eroarea fundamentala de atribuire
Unul dintre cele mai raspandite efecte ale fenomenului de atribuire, numit eroarea fundamentala de atribuire, este ca avem tendinta sa credem despre comportamentele altora ca sunt cauzate de factori interni, de anumite structuri de personalitate (“Esti un nemernic egoist!”) si nu ca sunt legate si de variabile externe. Mai clar spus, atunci cand eu urlu la copilul meu, e din cauza ca el e rau si neascultator. Atunci cand tu urli la copilul tau, imi e mai usor sa vad circumstantele care au dus la comportamentul copilului si inteleg mai bine ca nu copilul e rau, urat, prost, etc, ci ca situatia in care el se afla e generatoare de anxietate sau frustrare sau mai stiu eu ce.
 
Sa ne pastram copiii intregi (la minte)
In scopuri ecologice si de igiena mintala, va propun sa nu ne agresam copiii, atunci cand reusim. Indraznesc chiar sa lansez o provocare. Iubiti-va copiii! Aveti intelegere pentru ei! Ascultati-i!
 
Chiar daca unii copii sunt mai activi datorita temperamentului lor, nu va grabiti sa-i etichetati ca fiind obraznici sau neascultatori. Ei pot fi invatati sa se stapaneasca atunci cand e nevoie, sa se comporte, sa spunem, adecvat (desi aici am putea insera o lunga discutie, dar va las sa va ganditi singuri la ce anume inseamna, si mai ales pentru cine, acest “adecvat”).
 
De unde invata ei sa fie stapaniti si sa-si potriveasca reactiile cu situatia in care sunt? Pai de la ceilalti. De la voi. Printre altele, prin exemplul pe care il dati, dupa cum ne-a invatat dl Bandura. Asa ca fiti calmi. Puneti intrebari inainte sa reactionati. Verificati-va presupunerile despre copil si comportamentele lui, intrebandu-l. Si bucurati-va odata cu el de concediu. L-am vazut pe unul dintre copiii pedepsiti mai tarziu pentru nu-mai-stiu-ce-nefacuta cum tipa, in fuga catre mare: “Bucurie! Bucurie! Bucurie!”

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.