Carmen, Dunbar şi iubirea

Cartoon by Drew Dernavichfor “The New Yorker”, 
Carmen

Carmen şi iubitul ei au o relaţie de câteva luni, să zicem şapte. Decid să se mute împreună, fiindcă până acum le-a mers bine şi, cum timpul trece, iar ei nu întineresc, se gândesc că ar cam fi cazul să se căsătorească şi să facă un copil, doi.

Se înţeleg bine, au valori comune, se iubesc şi se respectă. Îşi cunosc unul altuia defectele şi le acceptă – au auzit ei că aşa se face şi nu li se pare greu deloc. Pe el îl înduioşează că ea e cam aiurită, ea e încântată că a găsit în sfârşit pe cineva care ştie exact ce vrea de la viaţă. El munceşte mult şi e pasionat de meseria lui, ea e artistă şi-şi face singură programul, petrecând adesea ore lungi în meditaţie şi contemplare. Pe el îl relaxează şi-l distrează felul ei liber de-a fi, ea se simte în siguranţă alături de cineva atât de bine organizat şi atât de sigur pe sine. Ce-ar putea să meargă prost?

Dunbar

Adevărul e că lucrurile ar putea să meargă şi bine între personajele povestioarei de mai sus, dar probabilitatea ca ele să meargă prost e destul de mare. De ce, mă întrebaţi? Ei bine, printre altele, pentru că relaţia de cuplu este una dintre cele mai solicitante experienţe prin care trecem, indiferent dacă facem parte dintr-un cuplu fericit sau dintr-unul care se străduieşte din răsputeri să rămână întreg. Robin Dunbar şi colegii săi au ajuns chiar la concluzia că speciile monogame (dintre care fac parte multe păsări şi mamifere) au un creier mai mare decât cele poligame. Se întâmplă aşa fiindcă, pentru a putea creşte pui împreună cu un singur partener, trebuie să-ţi coordonezi activitatea cu a acestuia, lucru foarte costisitor din punct de vedere cognitiv. „Într-un final am fost obligaţi să luăm în considerare posibilitatea ca o pereche monogamă să fie mult mai solicitantă din punct de vedere psihologic decât împerecherea cu mai mulţi parteneri.” (Dunbar, 2012, pg 63).

La primate, deci şi la oameni, dimensiunile creierului depind nu numai de monogamie, ci mai ales de mărimea grupului social din care face parte individul. Dunbar spune că primatele par a fi adaptat mecanismul psihologic al monogamiei la traiul în grup, dând astfel naştere prieteniei (Dunbar, 2012, pg 75). Dar suficient despre antropologie. Să revenim la Carmen.

Şi iubirea

Ce-o să constate eroii noştri, în proaspăt cumpăratul lor apartament comun? Într-un scenariu ideal, deci care nu există, o să constate că sunt atât de compatibili încât lucrurile merg ca unse, iar ei n-au a se teme decât de instalarea obişnuinţei şi n-au a face decât să încerce să-şi menţină treaz interesul unul pentru celălalt. Şi nici asta n-ar fi foarte uşor. Dar, cum scenariul ideal iese din discuţie, cel mai probabil e că ei doi o să ajungă repede la concluzia că au de muncă pentru a menţine relaţia care înainte părea floare la ureche.

Cum aşa? Ei bine, îndrăgostirea durează, după unii, cam cincisprezece luni, timp în care te comporţi ca o persoană dependentă de droguri, cu idei obsesive şi cu o capacitate cognitivă redusă  faţă de nivelul tău “normal” de performanţă – aţi putea spune, chiar, că inima o ia înaintea creierului. Însă când raţiunea o ajunge din urmă, ca să continuăm metafora, atunci să te ţii, fiindcă ai de lucru dacă vrei să păstrezi relaţia şi să construieşti mai departe ceea ce ai început.

Ce-o să facă biata Carmen? Sau voi, dacă vă treziţi vreodată în locul ei? O idee ar fi, de pildă, să „desenaţi” şi să menţineţi ceea ce John Gottman numeşte harta iubirii, despre care am mai scris cândva. O alta ar fi să reveniţi mâine sau poimâine pe-aici, pentru încă un articol despre mecanica fină a relaţiilor de cuplu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.