Despre atracție, monogamie în serie şi Valentine’s Day inc.

Una dintre cele mai mari surprize ale vieţii mele de adult a fost să constat că expresia “şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe” e doar un fel de-a evita să le vorbeşti copiilor despre ce se întâmplă după ce nu mai eşti îndrăgostit. Aţi trăit şi voi ceva similar? Poate că nu, dar, dacă ne gândim la cât suntem dispuşi să plătim în căutarea şi pentru întreţinerea iubirii “perfecte”, aş zice că măcar unii dintre voi ştiu la ce mă refer.

Dacă, în urmă cu numai câteva sute de ani, iubirea nu era în niciun caz criteriul esenţial pentru căsătorie (singura formă acceptată de… cum să-i zic? De parteneriat în vederea perpetuării speciei – cel puţin pentru societatea europeană şi cea americană de atunci), în ultima vreme, iubirea a devenit aşa, un fel de sine qua non. Ca în orice, există şi o parte bună în asta – iubirea împărtăşită şi cultivată responsabil poate să fie foarte plăcută şi benefică. Pe de altă parte, încep să cred că tot chinul prin care trec cei care se aşteaptă ca traiul în cuplu să fie simplu şi plăcut e un revers tare costisitor pentru medalia iubirii potrivite.

Văd mulţi parteneri de cuplu care se străduiesc, se ceartă, se împacă, se supără şi le trece, dar nu renunţă unul la celălalt. Mulţi dintre clienţii mei în terapie individuală vorbesc, într-un moment sau altul, despre relaţia lor de cuplu mai mult sau mai puţin satisfăcătoare. M-am întrebat, şi nu o dată, de ce se întâmplă aşa. De ce nu renunţăm, pur şi simplu? De ce, dacă suntem o specie non-monogamă (David J. Linden spune că suntem monogami în serie, ceea ce mi se pare destul de aproape de realitate), nu renunţăm mai uşor la parteneriatele care se dovedesc păguboase pe termen lung?

Evident că nu există un răspuns valabil pentru toate cuplurile, dar putem să discutăm despre factori comuni. Unii ţin de instinct, de gene, şi sunt cei de bază, care ne împing să găsim un partener compatibil şi să ne creştem “puii” alături de el. Alţii au legătură cu socialul – de la tradiţii şi tabuuri general valabile, până la spoturi publicitare şi influenţa prietenilor. Nu trebuie să uităm nici de particularităţile fiecărui individ – istoricul personal, vulnerabilităţile de toate felurile şi chiar distorsiunile cognitive la care suntem supuşi cu toţii, ca, de pildă, efectul „investiţiei” deja făcute în relaţia cu celălalt, care ne dă senzaţia că pierdem “ceva” şi ne face mai puţin dispuşi să renunţăm la relaţie.

Mai departe, însă, de toţi aceşti factori, care, poate, răspund la întrebarea „de ce nu renunţăm?”, rămâne experienţa subiectivă a relaţiei cu partenerul, de multe ori nefericită şi pe care nu putem s-o facem mai bună doar dacă înţelegem ce se întâmplă şi de unde ni se trage. Ce-i de făcut? Nu vă promit soluţii, dar mi-ar plăcea să vă împărtăşesc ideile câtorva profesionişti care s-au gândit la asta mai mult şi mai productiv decât mine. Pentru astăzi, să vorbim despre Esther Perel, terapeut de cuplu care scrie în “Mating in Captivity“, prima ei carte, despre atracţie şi, mai ales, despre dispariţia acesteia în relaţiile de lungă durată.

Esther spune că paradoxul traiului în doi stă în încercarea de-a ne satisface nevoia de siguranţă, dar şi nevoia de inedit, alături de aceeaşi persoană. Deşi, pentru mulţi dintre noi, siguranţa şi intimitatea sunt lucruri indispensabile pentru fericirea în cuplu, nu întotdeauna ele sunt şi condiţii suficiente pentru ca atracţia fizică să persiste în timp.

“Vreau să spun că, poate, felul în care construim apropierea dintre noi reduce libertatea şi autonomia necesare plăcerii sexuale. Când intimitatea se transformă în fuziune, nu lipsa de apropiere este motivul pentru care dorinţa dispare, ci, dimpotrivă, apropierea prea mare de celălalt.” (Perel, 2006).

Perel nu are pretenţia vreunei soluţii pentru dilema cuplurilor în care nu lipsa de comunicare sau de intimitate sunt problematice, dar scrie despre cum cuvintele nu sunt singura cale spre apropiere (ați putea încerca și limbajul corporal), despre cum dorinţa nu face casă bună cu egalitatea (nu aruncaţi cu fructe stricate, vă rog) şi despre cum atitudinea “hai, că poţi!” nu e întotdeauna cea mai potrivită pentru reaprinderea dorinţei.

Ideea distanţării de partener, a recâştigării spaţiului personal al fiecăruia dintre cei care formează un cuplu, nu e nouă, cel puţin nu în cultura europeană, care mi se pare mai puţin înclinată să rezolve, să facă, să treacă la treabă, şi mai mult tentată să analizeze, să explice şi să ofteze resemnat. Cu toate astea, echilibrul fragil dintre apropiere şi distanţă de persoana pe care o iubeşti rămâne o caracteristică mult mai intimă decât, poate, ne-am dori.

Asta înseamnă că nu există soluţii perfecte, şi, de fapt, că nu există soluţii valabile pentru toată lumea. Dar ați putea încerca, de pildă, să vă vedeți partenerul într-o lumină nouă. Şi nu în imaginaţie, ci în realitate, în alte roluri sociale decât acela de iubit/iubită sau soţ/soţie. Priviţi-l cu atenţie făcând ceva ce-i place sau, poate, lucrând la un proiect în care a investit timp şi pasiune. Perel ne sfătuieşte să încercăm să regăsim acele lucruri care ne-au atras la început. Distanţa, necunoscutul, curiozitatea în legătură cu celălalt nu pot fi forţate să revină, dar pot fi regăsite sau recreate dacă din când în când ne aventurăm în afara rolurilor noastre tipice, care, poate, ne aduc şi unele dezavantaje pe lângă marele beneficiu al siguranţei.

Până la urmă, şi în cuplu, ca şi în particular, pare să fie tare important curajul de-a ieşi din tiparul cu care ne-am obişnuit. Ca să putem face asta, însă, trebuie să ne simţim în siguranţă, să fim convinşi că, riscând, nu punem în pericol relaţia, ci cel mult îi redefinim limitele sau trasăm unele noi, care permit mai multă libertate de mişcare şi ne dau ocazia să ne îndepărtăm puţin, ca apoi să avem unde să ne întoarcem. Sue Johnson a dezvoltat chiar o întreagă abordare terapeutică bazată pe ideea că partenerii dintr-un cuplu au nevoie să se simtă în siguranţă unul alături de celălalt, dar despre ea şi teoria ataşamentului, în articolul următor. Don’t go too far.

Photo by Courtney Carmody

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.