Nevoi şi dorinţe în cuplu, după Dragobete

Zilele trecute am dat peste un citat din Gottman, care spune că în spatele oricărui reproş al partenerului se ascunde o dorinţă neîmplinită. Mai departe de valoarea sa de adevăr, care, ca în cazul oricărui lucru scos din context, e discutabilă, propoziţia de mai sus vorbeşte despre un fel de-a fi în relaţiile de cuplu.

Presupunem că partenerii noştri sunt responsabili să ne împlinească nevoile şi dorinţele, ne supărăm când nu se întâmplă aşa şi, adesea, ne simţim îndreptăţiţi să le cerem socoteală (sub forma sus-menţionatului reproş). Uneori, probabil mai aproape de începutul relaţiei, strategia asta funcţionează, pe termen scurt şi cu rezultate mai mult sau mai puţin vizibile. Însă, pe măsură ce trece timpul, efectul nemulţumirilor noastre asupra celuilalt începe să scadă şi aşa se face că, uneori, plângerile ajung “zgomotul de fundal” al relaţiei de cuplu.

Poate vi s-a spus vreodată că, pentru ca partenerul să ştie ce doriţi şi de ce aveţi nevoie de la el, e cazul să-i comunicaţi, cât mai frumos cu putinţă. Bănuiesc, însă, că nu vi s-a spus imediat după aceea că ar fi bine să vă gândiţi şi la consecinţele cererii voastre, aşa că hai să ne întrebăm împreună ce se întâmplă în mintea celuilalt atunci când eu îi spun “Vreau să fii mai drăgăstos” sau “Mi-ar plăcea să vorbim mai puţin, iubito”. Ce simte “jumătatea” mea atunci când eu, sub orice formă, oricât de simpatică şi de politicoasă, îi cer ceva ce, evident, simt că nu primesc îndeajuns de la el sau de la ea? Mai mult, ce mă aştept să se întâmple după ce eu comunic atât de exemplar că îmi lipseşte anume lucru pe care numai el sau ea poate să mi-l dea? Felul ăsta de-a gândi în cuplu – eu am nevoie de x şi tu nu-mi dai – e păgubos, pentru că se bazează pe două presupuneri greşite despre relaţiile de iubire şi pe o presupunere greşită despre oameni în general. Să le luăm pe rând.

Dacă eu am nevoie şi tu nu-mi dai, iar eu mă supăr, înseamnă că eu cred că tu trebuie, că eşti, cumva, obligat să-mi îndeplineşti nevoile. Însă, gândind aşa, pierd din vedere că relaţia de cuplu este una opţională, bazată pe faptul că vrem şi că ne face plăcere să fim unul cu celălalt şi că putem oricând să încheiem socotelile, dacă alegem să facem asta. S-ar putea să primim afecţiune, atenţie, dragoste, pentru că suntem grozavi, pentru că suntem simpatici sau pur şi simplu pentru că aşa vrea celălalt, să ofere, însă nimeni nu e obligat să facă asta pentru altcineva. Aşa ceva nu apare în “contractul” iniţial, iar relaţia de cuplu nu e, oricât am vrea s-o facem să fie, o tranzacţie echitabilă. Simt că trebuie să vă dau timp ca să vă gândiţi la asta. Să reformulăm. Relaţia de cuplu nu este un târg cu beneficii şi pierderi egale pentru toată lumea, tot timpul.

A doua presupunere greşită despre relaţiile de cuplu ar fi că partenerul ştie de ce am eu nevoie şi nu-mi oferă asta pentru că are vreun defect de caracter sau pentru că nu mă iubeşte/nu-i pasă/etc. De fapt, de covârşitor de multe ori, habar n-avem ce vrea cel de lângă noi. Nu la modul general, în viaţă, ci acum, în momentul în care eu scriu, sau mai târziu, când ne întâlnim şi ne zâmbim. Nu am cum să ştiu, dacă nu întreb sau dacă el nu-mi spune. Aici intervin cei care vă învaţă să comunicaţi că aveţi nevoie de aia şi ailaltă. Nu sunt împotriva acestei idei, dar ea trebuie aplicată cu discriminare. Contează foarte mult momentul pe care-l aleg pentru a-mi exprima nevoile, felul în care o fac, starea mea şi a celuilalt, etc. Ceea ce mă aduce la presupunerea pe care cred că mulţi dintre noi o fac în legătură cu natura umană şi care este, din păcate, greşită. Sau cel puţin incompletă.

Ni se pare că e suficient să spunem ceva pentru ca interlocutorul să înţeleagă exact ce am vrut să-i comunicăm. Ei bine, lucrurile nu stau aşa aproape niciodată. Coloratura emoţională, mediul în care plutesc cuvintele, atmosfera pe care o creăm amândoi atunci când suntem unul cu celălalt, au o greutate mai mare decât intenţiile şi pot să transforme orice mesaj dintr-unul drăgăstos într-un atac, sau invers. Tonul face muzica.

Poate că toate cele de mai sus sunt detalii “de fineţe”, mai ales într-o lume care ne învaţă că suntem îndreptăţiţi să cerem şi să primim, şi e adevărat că natura ne-a construit egoişti, însă îndrăznesc să vă îndemn să fiţi mai atenţi la partenerii voştri, mai blânzi cu ei şi cu voi înşivă, mai ponderaţi în aşteptări. Multă lume mă întreabă cum se face asta. Nu am o reţetă scurtă, din patru sau cinci paşi. Nimeni nu are. E nevoie de răbdare, în primul rând, şi de stăpânire de sine. Meditaţi, faceţi sport, întăriţi-vă autocontrolul. Găsiţi metode să suportaţi dezamăgirea, fiindcă nimic nu e perfect. E nevoie să aflaţi cum să vă calmaţi, cum să aveţi grijă de voi înşivă, cum să vă opriţi dintr-o discuţie care escaladează spre conflict, cum să toleraţi frustrarea. Construirea unei relaţii frumoase de cuplu e, în primul rând, un proces de maturizare personală şi, oricât de greu de crezut ar fi, o întreprindere individuală. E nevoie să-ţi propui să fii prezent şi atent la partenerul tău. E nevoie să vrei să fii cu el sau cu ea, în cel mai bun fel în care se poate face asta.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.