Acceptare şi vulnerabilitate în cuplu

“În iubire, cu toţii suntem vulnerabili. Pur şi simplu aşa stau lucrurile. Suntem mai expuşi emoţional în faţa celor pe care-i iubim şi uneori, inevitabil, ne rănim unii pe ceilalţi cu acţiuni şi cuvinte prea puţin gândite.”

~ Sue Johnson

Îmi amintesc că am lucrat cândva cu un cuplu pe care nu l-am putut ajuta deloc. Ori că eu nu m-am priceput, ori că nu ne-am potrivit… Nu ştiu. Problema lor nu era deloc evidentă – nu se certau, nu se urau, nu ţipau unul la celălalt, ba dimpotrivă, erau amabili, prezenţi, implicaţi. Spuneau că se iubesc. Între ei nu se întâmplase nimic grav. Cu toate astea, ceva din relaţia lor nu mai mergea la fel ca înainte, se simţeau departe unul de celălalt, iar asta i-a adus la cabinet.

E povestea multor cupluri. La un moment dat, ceva n-a mai mers bine. Nici unul, nici celălalt n-au ştiut să repare acel ceva, uneori n-au ştiut nici măcar să-l numească şi au reacţionat pur şi simplu, ajungând încet să fie din ce în ce mai nemulţumiţi, să se certe sau pur şi simplu să se retragă, să-şi reproşeze unul celuilalt lucrurile cărora nu ştiau cum să le facă faţă sau să se poarte de parcă ele nici n-ar fi existat.

Sue Johnson vorbeşte despre vulnerabilitatea emoţională în raport cu partenerul în termeni de “ruptură în legătura de ataşament”. Ea spune că, atunci când iubitul tău nu răspunde adecvat unei nevoi emoţionale venite din partea ta, există riscul ca relaţia să aibă de suferit. Cu toţii avem puncte sensibile, iar atunci când o persoană importantă pentru noi le atinge, simţim durere. Un exemplu: soţia te ceartă fiindcă n-ai dus gunoiul, iar tu interpretezi asta ca pe un afront, un atac, fiindcă nu vrei cu niciun chip să creadă cineva că eşti imperfect. Punctul tău sensibil e legat de a fi cât mai bun, iar când soţia ta îţi aminteşte că nu eşti perfect, te superi.

Fie că alegi să priveşti lucrurile din perspectiva lui Johnson – neînţelegerile şi răceala ca ruptură în legătura de ataşament, fie că preferi ideea lui John Gottman, care spune că partenerii de cuplu a căror relaţie nu merge fac, adesea, greşeala să-i “întoarcă spatele” celuilalt atunci când acesta caută să se apropie emoţional, mi se pare clar că relaţiile de cuplu satisfăcătoare se bazează pe intimitate împărtăşită şi pe grijă pentru emoţiile celuilalt.

“În căsnicie, încercăm periodic să obţinem atenţia, afecţiunea, umorul sau susţinerea celuilalt. El poate să răspundă venind către noi sau, dimpotrivă, întorcându-ne spatele, îndepărtându-se. Atunci când răspunzi nevoii partenerului tău, pui bazele unei bune legături emoţionale, ale romantismului, ale pasiunii şi ale unei vieţi sexuale împlinite.”

~ John Gottman 


Îmi imaginez relaţiile fericite ca pe un petic subţire din pânză, mic-mic, pe care partenerii trebuie să-l tragă fiecare spre sine, cu grijă, fără să-l ia cu totul din mâinile celuilalt şi fără să-i dea drumul. Nu poţi să smuceşti peticul, fiindcă ai rupt relaţia şi rămâi singur cu materialul. Nu poţi să nu opui rezistenţă, fiindcă rişti ca pânza să ajungă cu totul în mâinile celuilalt. N-ai decât să tragi încet spre tine şi să te laşi tras încet spre partener, fiind atent şi prezent aproape tot timpul, cât de mult timp poţi. Obositor, nu? Relaţiile de cuplu sunt, cel puţin în cazul păsărilor pe care le-a studiat Robin Dunbar, una dintre cele mai solicitante întreprinderi.

“Am fost nevoiţi să luăm în considerare posibilitatea ca o relaţie monogamă să fie mult mai solicitantă din punct de vedere psihologic decât oricâte alte relaţii de scurtă durată.”

~ Robin Dunbar


Cu toate astea, monogamia e importantă pentru mulţi dintre noi şi, indiferent de ce ar fi aşa, că-i programată genetic, pentru creşterea copiilor, sau că e o prescripţie socială, trebuie să facem faţă cumva “riscurilor” la care ne expune. Uneori ne zbatem, pretindem de la celălalt lucruri, ne supărăm. Alteori ne îndepărtăm, răcim relaţia, ne întoarcem cu spatele. Unii chiar pleacă, nemulţumiţi, doar ca să se expună, mai mult sau mai puţin intenţionat, în faţa altcuiva. Speranţa este, de fiecare dată, că acest altcineva o să ştie să fie aşa cum ai tu nevoie să fie. Mi se pare ironic, deşi susţin dreptul fiecăruia de-a alege pentru sine şi de-a pleca atunci când nu mai vrea, nu mai poate sau ajunge la concluzia că a ales prost.


Paradoxal, multitudinea de opţiuni strică, fiindcă ne face hiperconştienţi de posibilitatea de-a rupe o relaţie pentru a căuta o alta, oferindu-ne astfel fuga perfectă de tot ce înseamnă intimitate şi vulnerabilitate. Nu e de mirare şi nici de condamnat dacă facem asta. Spaima e o emoţie special construită ca să ne avertizeze că e cazul să ne retragem, şi n-ar fi nimic în neregulă dacă prezumţia de la care am porni în călătoria spre o nouă relaţie n-ar fi că o să găsim persoana perfect potrivită pentru noi.


Cunosc şi câţiva oameni care-şi asumă cu voioşie statutul de fiinţă cel mult monogamă în serie, şi nu pot să nu admir o atitudine atât de curioasă şi deschisă, însă mă întreb dacă nu cumva acestui fel de om îi e greu să găsească parteneri dispuşi să-i dea drumul, să renunţe, atunci când curiozitatea sau nevoia de nou îl împinge pe el spre alte meleaguri.


Revenind la majoritate şi la vulnerabilitatea care vine la pachet cu iubirea, simt că trebuie menţionat un lucru important, pe care cred că-l pierdem adesea din vedere, orbiţi de propriile temeri: şi jumătatea ta se teme. Aşa cum el are “putere” să-ţi influenţeze emoţiile, la fel şi tu ai să le influenţezi pe ale lui. Unde mai pui că, ale naibii, sunt şi contagioase! E nevoie să ai grijă la emoţiile celuilalt, chiar dacă nu tu eşti responsabil pentru ele. Creezi astfel o buclă de feedback pozitiv – tu eşti atent, şi el devine atent, ura!, toată lumea e atentă. Cel puţin o vreme.


Dar de ce ai nevoie ca să poţi să fii atent la emoţiile altcuiva? De o bună înţelegere a propriilor emoţii, desigur! Şi de o abilitate care se învaţă, anume acceptarea acestora. Ajunşi aici cu povestea, mulţi mă întreabă cum arată balaurul ăsta al acceptării. Explicaţia care mi se pare cel mai la îndemână este următoarea: acceptarea propriilor emoţii înseamnă identificarea acestora şi o reactivitate mai scăzută la apariţia lor. Simţi teamă şi-ţi dai seama de asta. Îţi vine să fugi, dar rămâi pe loc. Eşti îngrijorată dintr-o cauză sau alta, dar în loc să găseşti repede altceva de făcut, identifici ce simţi şi accepţi că se întâmplă. Eşti bucuros, îţi dai seama, dar nu ţopăi şi nu strigi. Are sens? Simţi ce simţi şi atât. Controlezi comportamentul aferent emoţiei. Nu îl suprimi neapărat, ci, după ce ai identificat emoţia, alegi dacă să acţionezi, şi cum anume.


Aplicat la cuplu, asta înseamnă că, atunci când el nu vine acasă la ora la care ţi-a promis, tu te enervezi, dar îţi dai seama că te-ai enervat, după care alegi cum să acţionezi. Mai întâi cauţi să te linişteşti, adică ai tu însăţi grijă de emoţiile tale, fiindcă sunt ale tale şi eşti responsabilă pentru ele, iar după aceea îi vorbeşti partenerului tău, presupunând că n-a plecat definitiv şi doar întârzie, despre ceea ce ai simţit, despre teama şi vulnerabilitatea ta. Ca să ai grijă şi de emoţiile lui foloseşte un ton calm, prietenos, fereşte-te să aplici etichete de genul “eşti un…” şi spune-i cum ar fi mai bine pentru tine pe viitor. Plecăm de la presupunerea că partenerul n-a întârziat ca să-ţi facă în ciudă şi că este dispus să schimbe câte ceva, aşa că are o ureche disponibilă şi pentru nevoile tale.


Iar dacă lucrurile nu merg aşa cum ţi-ai propus, învaţă să ierţi şi să renunţi la resentimente. Din nou, alege dacă eşti dispus să faci asta şi, odată ce ai făcut-o, nu reveni asupra deciziei, ci mergi mai departe. E mai bine pentru toată lumea.

“Pentru o căsnicie fericită e nevoie să vă iertaţi unul pe celălalt şi să renunţaţi la resentimente. Poate să fie dificil, însă merită efortul. Când îţi ierţi partenerul, amândoi aveţi de câştigat. Amărăciunea e o povară grea.”

 ~ John Gottman
 

Photo by Brett Sayer

One Comment

  1. Pingback: Pe scurt despre relaţia de cuplu şi suferinţă - Andreea Radu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *