Explicaţii şi emoţii pozitive

“Nesiguranţa ne poate menţine sau prelungi fericirea, aşa că ne-am aştepta ca oamenii s-o preţuiască.”

– Daniel Gilbert

În seara asta scriu din cabinet. Se întunecă şi e cald de aprilie, nu destul cât să ieşi în mânecă scurtă, dar plăcut dacă deschizi larg geamul. Am o pauză de câteva ore înainte de ultimul client, aşa că deschid “În căutarea fericirii” la una dintre paginile cu semn. Am post-it-uri în toate cărţile, notiţe, caieţele. Îmi propun să vă spun atât de multe…

Astăzi mă opresc la citatul de la începutul articolului, pentru că fericirea este, deşi pare improbabil pentru un cabinet de psihoterapie, un subiect ce revine des în discuţiile cu clienţii mei.
Gilbert scrie că unul dintre elementele fericirii este să nu ştii întotdeauna “de ce”. Explicaţiile, sensul pe care-l dăm experienţei, au efect de tampon la nivel afectiv – ele atenuează emoţia, fie ea pozitivă sau negativă. Traumele, de pildă, pot fi mai bine integrate dacă găsim o explicaţie pentru ele, dacă le povestim, dacă scriem despre ce ni s-a întâmplat, tocmai pentru că găsirea (sau inventarea) unui sens pentru evenimentul traumatizant ajută la potolirea emoţiilor prea puternice.
Ei, în acelaşi fel acţionează explicaţia şi în cazul emoţiilor pozitive, al bucuriei, de exemplu. În 2005, un grup de cercetători (printre care şi autorul mai sus menţionat) a propus unor studenţi un experiment în care aceştia discutau via internet cu, credeau ei, alţi studenţi, de la alte universităţi. În realitate, tinerii interacţionau cu un program care doar simula prezenţa altor studenţi. La final, participanţilor li se cerea să aleagă „persoana” care le plăcuse cel mai mult dintre cele cu care interacţionaseră, să scrie un scurt paragraf în care să-şi explice alegerea şi apoi să-l trimită respectivului. La câteva momente după aceea, fiecare dintre participanţii la studiu a primit câte un paragraf de la toţi ceilalţi „studenţi” cu care interacţionase, aflând, aşadar, că toţi îl preferau.
Cercetătorii şireţi au împărţit studenţii în două grupuri. Membrilor unuia dintre grupuri li s-au dat indicii pe baza cărora să-şi dea seama din partea cui primiseră fiecare apreciere, membrilor celuilalt, nu. Astfel, cei care şi-au dat seama cine, ce anume a scris, au avut ocazia să-şi explice de ce au fost aleşi: „X m-a plăcut fiindcă amândoi suntem fani ai echipei Z”, de exemplu.
Imediat după experiment, cercetătorii au măsurat nivelul de satisfacţie al studenţilor, iar rezultatele celor două grupuri au fost similare. La o a doua măsurătoare însă, după 15 minute, doar nivelul de satisfacţie al celor care nu ştiuseră cine, ce anume le-a scris a rămas la fel.
Iată şi concluzia, în cuvintele autorului: „Dac-aţi avut vreodată vreun admirator secret, atunci înţelegeţi de ce studenţii reali din grupul neinformat au rămas în al nouălea cer, în timp ce studenţii informaţi s-au scoborât din cer cât ai zice peşte”.
Mintea are tendinţa să explice experienţa, apoi să treacă mai departe. Atunci când nu poate să facă asta, consideră că „evenimentul ofensator” e, probabil, o raritate (altfel ar fi putut să-l explice, nu-i aşa?) şi continuă să se întoarcă la el, încercând să-l bifeze drept întreg înainte să-l şteargă de pe lista de „to do”. Tendinţa asta are enorme avantaje, cum ar fi că ne ajută să dăm sens şi continuitate vieţii, eului, celorlalţi, însă poate şi să lucreze împotriva noastră uneori. Ca, de pildă, atunci când încercăm să păstrăm mai multă vreme emoţiile pozitive.
Cercetări recente spun că un factor cu greutate pentru mulţumire şi împlinire este puterea de-a ne minuna, de-a ne simţi uimiţi. Mi se pare că treaba asta are sens şi că se leagă de ce spunea Gilbert mai sus în următorul fel: dacă nu am o explicaţie la îndemână pentru un lucru bun, atunci probabil că, printre altele, o să fiu uimit, poate uluit, poate recunoscător. Ca să prelungesc starea, aş putea să nu caut prea insistent explicaţii, ci să accept că atunci când o să-mi amintesc de lucrul bun şi inexplicabil o să mă cuprindă curiozitatea, dar şi niscaiva emoţii pozitive de care, să recunoaştem, aş prefera să nu mă lipsesc.

Bibliografie:

1. Gilbert, D. T., „În căutarea fericirii” (2012), Bucureşti, Ed. Curtea Veche;
2. Wilson, T. D. et al, „The Pleasures of Uncertainty: Prolonging Positive Moods in Ways People Do Not Anticipate”, în „În căutarea fericirii”.

Photo by s.o.f.t.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *