Ştiinţific sau nu? O perspectivă

Există un fel de distorsiune cognitivă care te face să crezi că toată lumea ştie ce ştii şi tu, că unele lucruri sunt de la sine înţelese, că toţi participanţii la o discuţie pleacă de la aceleaşi premise ca şi tine. Treaba asta se numeşte „blestemul cunoaşterii” şi e unul dintre motivele pentru care, uneori, nu simţim nevoia să explicăm concret la ce ne referim atunci când spunem un lucru sau altul.

Din fericire, în jurul meu există şi câţiva oameni cu alte pasiuni şi interese decât ale mele, cum ar fi limbile străine sau artele frumoase. Ei, şi din când în când, câte cineva din acest cerc restrâns de oameni minunaţi îmi pune timid câte o întrebare bine ţintită şi îndelung pritocită. De curând am fost întrebată pe un ton scăzut, oarecum încurcat, în timpul unei conversaţii despre ştiinţă, pseudoştiinţă şi de-a dreptul neştiinţă:

– Cum faci tu ca să îţi dai seama ce e ştiinţific şi ce nu?

Mi s-a părut o întrebare bună, mai ales fiindcă m-a surprins că prietena mea, inteligentă, citită, educată îndelung, nu ştia cum se procedează. Credeam, naiv, că e de la sine înţeles şi că numai dacă nu vrei, nu ştii sau nu afli. Evident, aici nu era vorba de rea-voinţă, lucru care m-a făcut să-mi amintesc că nu toţi oamenii, oricât ar fi de inteligenţi şi de educaţi, au acces la acelaşi fel de informaţie ca şi mine. Pentru că am spus în postarea anterioară că psihologia e ştiinţă şi pentru că mi-ar plăcea să cred că măcar o parte din psihoterapie e construită ştiinţific, mi se pare că subiectul ăsta e relevant şi aici.

Deci, cum se face ca să-ţi dai seama cât din ceva ce auzi sau citeşti e ştiinţă de bun-simţ şi cât o interpretare proastă sau pur şi simplu o prostie?

Metoda mea e următoarea, şi nu ştiu dacă e cea mai bună. E doar ce fac eu. Paşii sunt în ordine şi trebuie să ştiţi că nu întotdeauna trec prin toţi. Adesea mă las convinsă undeva între pasul al treilea şi al patrulea. Nu-i ideal, daţi-mi voie să vă spun. Nu-i ideal. Aşadar, citesc un articol despre un subiect care mă interesează. Îmi fac o impresie, am o intuiţie, ghicesc, spuneţi-i cum vreţi, dacă informaţia e adevăr sau nu. Treaba asta e cel mult o „bănuială informată” şi am învăţat să nu mă bazez pe aşa ceva decât dacă sunt cu pistolul la tâmplă, n-am acces la altă sursă de informaţie în afară de mintea mea şi e musai să decid dacă-i albă sau neagră. Oricum, vreau, nu vreau, ăsta e primul pas.

După aceea, dacă am un punct de referinţă anterior, adică dacă am mai citit despre subiect dintr-o sursă de încredere (discutăm imediat şi despre ce reprezintă o sursă de încredere), atunci mă bazez pe informaţia respectivă în evaluare. Îmi fac o părere semi-informată despre ce-am citit.

În continuare, caut să-mi infirm părerea. Nu, serios. Caut pe Google opusul lucrului de care sunt convinsă. De pildă, să zicem că am citit că aerobicul prelungeşte speranţa de viaţă şi sursa mea de încredere, de care îmi amintesc, dar pe care nu o am la îndemână, zice la fel. Ei, atunci o să caut „aerobicul nu măreşte speranţa de viaţă”. În funcţie de numărul de rezultate şi de locul în care sunt ele publicate, adaug încă o liniuţă la valoarea de adevăr a informaţiei iniţiale. Locul publicării poate să fie un jurnal de specialitate ale cărui articole trec printr-o metodă de selecţie care presupune ca un număr de experţi în domeniul respectiv să citească şi să evalueze materialul, situri cu un nivel de credibilitate extraordinar de scăzut sau orice altceva între aceste două extreme.

După ce n-am reuşit să-mi contrazic ipoteza despre concluziile articolului de la care am pornit discuţia, purced la a căuta surse de încredere care să vorbească despre studiul sau informaţia povestită în articol.

Dacă nu v-am pierdut, propun să discutăm acum, repede, despre ce e o sursă de încredere. O sursă de încredere e, simplu, o carte/revistă/jurnal/site foarte cunoscut, citat de multe ori, care ţine la acurateţea lucrurilor pe care le scrie, care naşte rar controverse, ale cărui materiale sunt considerate de încredere de alte surse de încredere, care are o politică de transparenţă, care publică scuze, reveniri sau modificări atunci când e cazul, care-şi citează sursele cât mai complet şi corect, care nu se teme de comentariile şi întrebările „din public”, oricare ar fi acel public.

O sursă de încredere poate să mai fie şi o persoană, un autor, care, în plus faţă de un set de valori morale din seria onestitate, deschidere, integritate profesională, curiozitate, posedă şi simţ critic, are un interes sănătos şi cunoştinţe solide despre cercetare şi ştiinţă, are lucrări publicate în jurnale de prestigiu şi rezultate care au fost reproduse de mai multe ori, în mai multe studii şi, nu în ultimul rând, e o persoană care ştie să răspundă criticilor şi nu se teme să-şi schimbe opinia atunci când datele, dovezile, o cer. Mărturisesc că îmi plac cel mai mult acei autori care nu aruncă în stânga şi în dreapta cu rahat, care nu îşi fac din ironie şi agresivitate steag, care nu se plâng mereu de starea deplorabilă a domeniului lor şi de incompetenţa colegilor, ci încearcă în mod activ şi binevoitor să construiască o societate mai bună, împărtăşind liber cunoştinţe, metodă, valori.

Sper că acum priviţi într-o lumină diferită ideea de „sursă de încredere”. Pe mine mă ia ameţeala când mă gândesc la cât de relative sunt lucrurile astea. Dar să nu ne poticnim, că nu mai e mult.

Pasul următor ar fi să citesc articolul iniţial – studiul, meta-analiza, ce-o fi, publicat într-un jurnal de specialitate, pe care trebuie de multe ori să-l plăteşti. Nu mereu, aşa că nu vă lăsaţi descurajaţi. Apoi încerc din răsputeri, cu mintea mea de psihoterapeut încăpăţânat, dar prea puţin cunoscător într-ale matematicii, de pildă, să pricep ce citesc, să descifrez datele, analiza, statistica. Să îmi dau seama dacă metodele folosite de autori sunt potrivite, dacă interpretarea pe care ei o dau, recte concluzia, e într-adevăr bazată pe datele prezentate, dacă nu cumva e trasă de păr sau fantezistă, şi aşa mai departe. De cele mai multe ori, ajunsă în punctul ăsta, am deja o părere bine conturată.

Din păcate, n-am descoperit un mod sigur, care să nu lase urmă de îndoială, ca să-mi verific concluziile, mai ales atunci când informaţiile sunt noi, adică atunci când studiul în cauză vine cu o ipoteză pe care n-a mai testat-o prea multă lume înainte. Trebuie să aştept şi să văd ce se mai întâmplă, ce mai apare, cine mai reproduce cu succes rezultatele cercetării iniţiale şi cine mai scrie critic la adresa acesteia. Pentru mine, timpul are ultimul cuvânt, şi, până îl are, încerc să nu mă cert cu nimeni pe Internet susţinând o parte sau alta a problemei. Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră!

Cum fac alţii:

1. http://www.forbes.com/sites/emilywillingham/2012/11/08/10-questions-to-distinguish-real-from-fake-science/

2. http://lifehacker.com/5919830/how-to-determine-if-a-controversial-statement-is-scientifically-true

3. http://io9.com/the-pocket-guide-to-bullshit-prevention-1571589745

P.S. Detalii despre „the curse of knowledge”, blestemul cunoaşterii, citiţi aici.

Photo by Dana

One Comment

  1. Ciprian

    Stiintific – e mai plauzibil ca acest atribut sa fie dat lucrarilor/experimentelor/studiilor ale caror rezultate pot fi reproduse in cadrul altor experimente realizate in conditii similare sau in cazul teoriilor – rezultatele, observabile ulterior si corelate cu predictiile teoriei, sunt catalogate ca probatorii.
    Ultimul paragraf mi se pare cel mai corect – o teorie/articol este suspicios pana la o evaluare independenta a lui (peer review – ca alta metoda de evaluare a ceea ce este stiintific).
    In rest paragrafele de mai sus mi se par un pic cam subiective.
    O zi buna

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *