Benjamin Franklin de anul nou!

Îmi propun să-l iau în serios pe Benjamin Franklin

„Valoarea ta pe lume e în general ceea ce rămâne după ce obiceiurile proaste îţi sunt scăzute din suma obiceiurilor bune.” – Benjamin Franklin

Scriu acest capitol în ultima zi din an. Voi v-aţi făcut lista de dorinţe pentru Anul Nou? Tocmai ce am citit un articol despre lucrurile cel mai des întâlnite pe listele de început de an ale adulţilor din State, şi am fost uimit să constat că multe dintre ele conţin trăsăturile pozitive de caracter care fac obiectul activităţii mele de cercetare: să petreacă mai mult timp cu prietenii şi familia (iubirea), să refuze ţigările şi alcoolul (autoreglarea), să se organizeze mai bine (prudenţa), să înveţe ceva nou (dragostea pentru învăţătură), să-i ajute pe ceilalţi (bunătatea), să fie în formă şi să piardă din greutate (perseverenţa) şi aşa mai departe. O altă dorinţă destul de des întâlnită e să scape de datorii, lucru care în ziua de azi probabil că necesită creativitate combinată cu un mod raţional de gândire.

Dacă vreţi să vi se îndeplinească dorinţele de la început de an, ce-ar fi să vă propuneţi să-l luaţi în serios pe Benjamin Franklin?

Benjamin Franklin (1706 – 1790) este, desigur, foarte lăudat ca om de stat şi cercetător, dar s-ar putea să merite recunoscut şi ca primul psiholog pozitivist al Americii. Nu doar că a enumerat treisprezece trăsături de caracter demne de laudă (virtuţi), dar şi-a şi asumat provocarea de-a le cultiva pe fiecare dintre ele folosindu-se pe sine drept subiect (Franklin, 1791/1962).

Franklin a caracterizat fiecare dintre virtuţile care-l interesau în termenii a ceea ce a numit precepte. În limbaj psihologic modern, aceste precepte erau indicatori comportamentali ai virtuţii în discuţie. De exemplu, preceptele pentru „hărnicie” erau „nu pierde vremea, fii mereu implicat în ceva folositor, renunţă la acţiunile inutile”, iar pentru „cumpătare” erau „nu mânca până uiţi de tine şi nu bea până nu-ţi mai simţi picioarele” (pag. 67).

Din punctul meu de vedere, prea multe dintre perceptele lui Franklin sunt exprimate în termeni de ce n-ar trebui să facă o persoană, lucru care reflectă preocuparea lui pentru ceea ce eticii contemporani ai virtuţilor numesc „virtuţi de corijare”, acelea care ne apără de înclinaţiile umane de-a ne comporta rău. Caracterul bun nu e doar absenţa caracterului rău. Doar pentru că oamenii se abţin de la acţiuni rău-intenţionate nu îi face să fie blânzi, la fel cum, dacă nu suferi de anxietate sau depresie nu înseamnă neapărat că eşti fericit.

Cu toate astea, valoarea perceptelor lui stă în faptul că ele sunt comportamentale, observabile, numărabile. Scopurile pe care le reprezintă sunt dificil de atins şi specifice, iar psihologii moderni ştiu că acestea sunt trăsăturile cele mai eficiente pentru motivaţie şi nu vagul „fac tot ce pot” pe care ni-l propunem majoritatea.

Programul lui Franklin pentru cultivarea caracterului a fost profetic. El şi-a dat seama că avertismentele nu sunt suficiente pentru ca un om să se schimbe, nici măcar pentru el nu erau suficiente, lucru pe care nu-l pricep mulţi dintre cei care se ocupă de educarea caracterului astăzi. Dacă nu faci decât să atârni un poster relevant pentru subiectul caracterului pe peretele unei clase (sau cele zece porunci, dacă tot veni vorba) nu vei provoca schimbarea.

Mi-am petrecut anii de şcoală primară uitându-mă în fiecare zi la tabelul periodic al elementelor, iar asta nu m-a transformat în chimist şi nici măcar într-un cunoscător mediocru al chimiei. E nevoie de o strategie concretă de schimbare a comportamentului. Franklin credea, la fel ca şi mine, că majoritatea oamenilor vor să fie buni şi corecţi. Problema e că s-ar putea să nu ştim cum să facem asta. Nu îi poţi spune unui pacient deprimat pur şi simplu să se înveselească şi nu îi poţi spune cuiva înclinat spre amânare să facă pur şi simplu ce are de făcut. Dacă ar fi ştiut cum să fie veseli sau cum să facă pur şi simplu ce e de făcut, atunci ar fi acţionat în consecinţă. E mai de ajutor să le spui oamenilor cum să facă lucrurile astea. Aceeaşi filosofie se aplică şi în cazul trăsăturilor pozitive de caracter.

Franklin şi-a dat seama şi că ar fi prea dificil să încerci să adopţi toate virtuţile în acelaşi timp, aşa că le-a ordonat şi s-a apucat pe rând de ele. A observat şi că întărirea unei anumite virtuţi ar putea să susţină cultivarea altora. De exemplu, Franklin a spus că moderaţia ar trebui să faciliteze virtutea tăcerii, pentru că aceasta din urmă se bazează pe abilităţi necesare celei dintâi.

Anticipând strategia modernă de schimbare a comportamentului prin monitorizarea „obiectivă” a progresului, Franklin a făcut un caiet cu câte o pagină dedicată fiecărei virtuţi pe care îşi propunea s-o întărească. A notat fiecare pagină în funcţie de ziua săptămânii şi a făcut câte o „bulină neagră” pentru fiecare zi în care n-a reuşit să urmeze preceptul respectiv. Din nou, îl critic cu blândeţe pentru că a pus accentul mai mult pe greşeli decât pe reuşite, dar această strategie a decurs în mod logic din felul în care a definit el preceptele pentru fiecare virtute.

Şi-a propus să se ocupe de o virtute pe săptămână, în ordinea pe care o alesese, în aşa fel încât pe o perioadă de treisprezece săptămâni să reuşească să se ocupe de toate, pe rând. După aceea avea să le reia, până când ar fi făcut acelaşi lucru de patru ori într-un an. Din nou, această strategie e foarte modernă, pentru că Franklin a anticipat nevoia de menţinere a schimbării.

Scopul lui era să aibă un caiet fără nici o bulină neagră şi, ca ajutor, a inclus în jurnalul său maxime şi rugăciuni relevante, aşa cum astăzi oamenii îşi lipesc post-it-uri pe uşa frigiderului ca să aibă mereu în faţa ochilor scopurile pe care şi le propun. De exemplu eu am pe uşa frigiderului un bileţel pe care scrie „Ţi-e chiar atât de foame?”.

Franklin a considerat că programul lui a fost de succes, pentru că şi-a dat din ce în ce mai puţine buline negre odată cu trecerea timpului. Cu toate astea, unele virtuţi au fost mai greu de cultivat decât altele. În particular a găsit dificilă ordinea, pentru că el avea tendinţa să-şi împrăştie lucrurile şi se putea baza pe memoria sa bună ca să găsească orice căuta în mijlocul haosului. (Vă sună cunoscut, dragi cititori?) Oricum, până la urmă a decis că era incorigibil în ceea ce priveşte această virtute şi a decis să accepte că acesta era unul dintre defectele sale. Din punctul de vedere al psihologiei pozitive, decizia lui a fost una bună. Nimeni nu le poate avea pe toate, deşi, spre lauda sa, Franklin a încercat să se schimbe înainte să accepte concluzia nu tocmai pe gustul său.

Franklin s-a plâns că „succesul” lui legat de unele virtuţi reflecta mai mult aparenţele trăsăturii pozitive de caracter şi nu realitatea, dar, din punctul meu de vedere, aceasta e o distincţie greu de făcut dacă ne gândim la virtuţi ca fiind obiceiuri. „Prefă-te până reuşeşti” e unul dintre sloganele programului „Alcoolicii Anonimi”, care înseamnă că, dacă ne purtăm ca şi cum nu am bea, indiferent cât de deliberate sau de chinuite sunt încercările iniţiale, până la urmă o să ajungem să nu mai bem. Suntem ceea ce facem.

Şi gândiţi-vă că Franklin a făcut toate astea la vârsta de 79 de ani!

Fragmentul de mai sus e din cartea “O viaţă care merită trăită”, scrisă de Christopher Peterson şi tradusă de yours truly.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *