Nu, copile, nu eşti special

Fetita stand special cu spatele la camera

“Andreea, tu poţi să faci orice! Trebuie doar să crezi că poţi, să nu renunţi, să încerci.” O privesc. Fiindcă suntem pe un balcon, îi spun într-o doară că n-aş putea să zbor până vizavi, oricât aş încerca. Îi spun că la vârsta asta nici balerină nu mai pot să devin, de exemplu, fiindcă am limite fizice peste care n-aş putea să trec. Nici nu mă obosesc să-i amintesc despre limitele din mintea mea. Tipare, constrângeri înrădăcinate, scheme cognitive care-mi sunt ca o piele sau ca o retină a minţii şi pe care ar fi greu sau imposibil să le mai schimb. Care, de altfel, îmi sunt de folos acolo unde sunt. Nu înţelege. Mă priveşte zâmbind, cu gândurile deja fugite în altă direcţie. “Ei, nu din astea. Dar aşa, orice altceva.” Are formare în NLP şi, cu toate că nu-şi dă seama, teoria asta i-a creat şi ei un tipar din care nu mai poate să iasă – acela al omului convins că poate face orice, că e destul să-şi propună, să îşi vorbească într-un anume fel. Oare pe cei care cred că pot zbura îi doare când cad de foarte sus?

Mă întreb dacă negarea limitelor e un fel de-a ne simţi speciali. Poate că da. Atunci când poţi să faci orice, când nu eşti constrâns de marginile propriului trup, cu siguranţă că eşti mai presus decât ceilalţi, nu? Ne temem să fim mediocri de parcă ar fi o sentinţă. Cu toate astea, majoritatea suntem mediocri, adică ne putem uita cu încredere în jur ca să vedem oameni nici mai buni, nici mai răi. Şi totuşi negăm asta cu orice ocazie.*

Dacă vreţi, putem căuta motivele care ne fac să avem nevoie să fim speciali, importanţi. Din punctul de vedere al evoluţiei, de pildă, putem presupune că un membru important al societăţii, cineva care-şi aduce aportul la viaţa cetei sau a tribului său, nu va fi marginalizat, dat la o parte. Cumva, a nu fi dat la o parte pare a sta la baza evoluţiei umane. Capacitatea noastră de colaborare ne-a ajutat să supravieţuim acolo unde alte animale şi chiar alte specii de oameni n-au reuşit (mă refer la tine, omule de Neanderthal). Dacă strategia de a fi important, de a-ţi face indispensabilă prezenţa, a funcţionat de minune multe milenii în societăţi restrânse, odată cu apariţia oraşelor mari cred că ea a început să fie, treptat, mai puţin eficientă. E greu să te simţi important la tine-n sat când satul tău are mai multe milioane de locuitori, nu?

Putem specula şi că nevoia de a fi special este cultivată din pruncie în societatea modernă şi în ţările dezvoltate, în care numărul de copii per familie a scăzut, iar distanţa dintre nașteri a crescut. Fiecare bebeluş e unic, nemaivăzut. Nevoile lui sunt centrul atenţiei mamei şi, uneori, al întregii familii. El (sau ea) devine pentru cel puţin câţiva ani o persoană foarte specială, în jurul căreia se roteşte universul (acela mic al său, ce-i drept). Oare când află copiii moderni că nu sunt cei mai importanţi membri ai speciei lor?

Apropo de asta, mă întreb cum am aflat noi, eu şi cu tine, despre asta. Cine ţi-a spus că eşti doar o rotiţă a mecanismului şi nu piesa centrală? Şi cum a făcut-o? E important pentru că, dacă vorbim de o nevoie, de ceva esenţial pentru identitate adică, s-ar putea ca o schimbare prea bruscă a contextului să dea naştere unei reacţii taman pe dos decât ne-am aştepta. S-ar putea ca, dacă afli deodată, violent, că mama, tata sau temuţii “ceilalţi” nu te preţuiesc cum se cuvine, să te aperi, să nu accepţi ce vor ei să-ţi impună. Şi în consecinţă să construieşti frumuşel o realitate paralelă, la tine-n cap. Una în care zborul de la balcon să ţină de domeniul lui “n-am încercat suficient”. Pare departe de realitate? Imaginează-ţi un tânăr îndrăgostit de o colegă de serviciu. Dar îndrăgostit lulea! Într-o zi, el se decide să-şi mărturisească iubirea. Aleasa, însă, îl priveşte cu milă şi puţin dispreţ (pe care el nu le vede, fiindcă n-are ochelarii potriviţi). Tânărul insistă, iubita închipuită se eschivează tot mai abitir. La un moment dat, exasperat de “timiditatea” fetei, eroul nostru îşi ia inima în dinţi şi o sărută apăsat. Apoi se întreabă nedumerit de ce l-au chemat fetele de la HR ca să-i spună că a fost reclamat pentru hărţuire sexuală. Exemplu prea lung şi neverosimil? Am altele mai scurte: şi tu crezi că ai putea face treabă mai bună decât casiera de la supermarket? Şi ţie ţi se pare că profesorii din ziua de azi habar n-au să predea? Şi tu eşti de părere că prezentatoarele de ştiri nu sunt decât nişte individe frumoase şi proaste, şi că, dacă ai avea ocazia, le-ai face treaba de zece ori mai bine? Vezi repetiţia, modelul? Sunt sigură că avem cu toţii zone oarbe, zone în care ne apărăm cu orice preţ nevoia de a fi important, special, uitând că avem limite, că e ok să fim imperfecţi şi banali. De cele mai multe ori, în locurile astea doare cel mai tare când pui degetul. Nu eşti frumoasă. Nu te iubeşte. Îl dorește mai mult pe celălalt. Ți-ai ratat cariera. Afacerea ta o să dea faliment. Nu poţi avea copii.

Limitele ne urmează pretutindeni şi ne definesc. Una dintre întrebările importante din viaţa profesională a unui terapeut este “cu ce categorie de clienţi nu ai putea lucra?”. E o cale simplă de a-ți defini practica. Nu cu cine vrei să lucrezi, ci cu cine nu poți.

Îmi asum limitele mele de om – pe cele fizice, comune tuturor, și pe cele moștenite, specifice familiei mele de exemplu –  vulnerabilități ca rezistența la insulină, fierea sensibilă sau picioarele prea scurte. Îmi asum și limitele invizibile – toleranța scăzută la frustrare, încăpățânarea, tendința de a exagera. Nu e vorba că ele mă definesc, deși o fac, și nici n-am să vă spun că sunt recunoscătoare pentru ele, fiindcă nu sunt, dar mi se pare esențial, pentru o viață bună, să îți cunoști și să îți asumi propriile limite. Sunt întrebată des ce înseamnă să-ți asumi cutare sau cutare lucru legat de tine însuți. Răspund că asumarea e o acceptare senină a ceea ce ești, un fel neînverșunat de a-ți urmări scopurile indiferent de mâna care ți-a fost servită. Cum să faci asta? Cred că e diferit pentru fiecare. Eu mă concentrez pur și simplu asupra lucrurilor pe care pot să le schimb, asupra cărora am influență.

Ca să păstrăm tonul, nu-mi propun să vă învăţ nimic. Vreau doar să vă spun ce încerc să fac cu mine însămi, în familia mea, cu fiul meu. Vreau ca el să ştie că e în regulă să încerce. Poate de mai multe ori. Că e în regulă să nu se priceapă, să dea greş, să sufere şi să se zbată. Că aproape toate lucrurile pe lumea asta se învaţă şi se exersează şi că pentru prea puţine avem talent. Că pentru şi mai puţine e suficient să ai talent. Că disciplina e şi ea o deprindere. Că nu ne naştem învăţaţi. Şi, mai ales, că poate să renunţe dacă vrea. Dacă vrea, dacă nu reuşeşte, dacă s-a plictisit sau dacă lucrurile nu sunt ce păreau a fi. Iar asta nu-l face să fie mai puţin decât oricine, ba dimpotrivă. Îl face să fie egal. Cu mine, cu tine şi cu ceilalţi. Îmi doresc ca el să ştie, privindu-mă pe mine, pe noi, ai lui, că poţi să fii fericit şi dacă eşti ne-special. Ba cred că aşa eşti adesea mai fericit. Da, să facă partea lui în satul cu milioane de locuitori, în linie cu valorile sale, dar să nu se cramponeze, să nu se agaţe de idealuri pe care nu le poate ajunge. Să nu-şi condiţoneze starea emoţională de atingerea vreunui scop, fiindcă asta-i cale sigură spre dezamăgire. Mi-aș dori să încerce să fie acea variantă a lui însuși pe care și-o dorește, fără să creadă vreo clipă că e foarte special.

*Eu însămi, scriind aici, presupun că vă spun ceva nou şi interesant, ceva demn să vă capteze atenţia şi să vă consume timpul. Ceva ce, poate, n-aţi mai citit nicăieri. Presupun că sunt specială, deşi evident că nu sunt.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *