Cât durează adevărul (în psihologie) şi de ce e mai bine să ai dovezi decât să ai păreri

Ask More Questions between two clocks
Jonathan Simcoe

Cum ar fi să ţi se fi spus, la începutul studenţiei, că jumătate dintre lucrurile pe care o să le înveţi vor fi greşite în momentul în care o să-ţi primeşti diploma de absolvire? Neplăcut dacă ai studiat ingineria construcţiilor, asta-i sigur! Ei bine, se pare că în multe dintre facultăţile americane de medicină studenţii primesc exact acest avertisment (1). “Lucrurile pe care le înveţi astăzi s-ar putea să fie greşite până când termini facultatea”. De ce? Păi fiindcă e adevărat. Fapte care la un moment dat par certitudini au tendinţa nesuferită de a se transforma, în timp, în prostioare desuete. Să luăm de pildă teoria conform căreia stresul cauzează ulcer, teorie infirmată nu demult. Astăzi ştim că ulcerele au cauze precum helicobacter pylori sau antiinflamatoarele nesteroidiene (2). Trăiască ştiinţa!

Carevasăzică, nu tot ce ştie medicina la un moment dat va rămâne la fel pe veci. Ba chiar o mare parte dintre informaţiile de astăzi ar putea să fie dezinformare mâine. Oare acelaşi lucru e valabil şi în psihologie? Ba bine că nu! Gândiţi-vă, de exemplu, la studiul din 1988 al lui Strack, Martin şi Stepper, de acum faimos. Poate aţi auzit de el? Subiectul este feedbackul facial. E posibil ca expresia facială să ne influenţeze starea de spirit? Suntem mai fericiţi dacă zâmbim? Răspunsul autorilor, după două experimente separate, a fost un răsunător “Da”, al cărui ecou se mai aude şi astăzi. Participanţii au fost rugaţi să spună cât de amuzante li se par nişte caricaturi, asta în timp ce ţineau un creion fie în dinţi, fie cu buzele. Ipoteza, care de altfel s-a dovedit atunci a fi corectă, spunea că aceia care ţin creionul cu dinţii, zâmbind astfel involuntar, vor considera caricaturile mai amuzante.

Woman holding pen between teeth and with her lips.

În  2016, o altă echipă de cercetători a reluat studiul cu pricina, plusând cu 17 experimente pe aceeaşi temă – în total aproape 1.900 de participanţi. Rezultatele lor, însă, au fost diferite. Ei au constatat că nu există diferenţă între cei care au ţinut creionul între dinţi şi cei care l-au ţinut cu buzele – ambelor categorii li s-au părut la fel de amuzante caricaturile. Conducătorul echipei de cercetători, Eric-Jan Wagenmakers, spune că studiul lor a avut un număr suficient de participanţi, cu relevanţă statistică destul de mare încât, de oricâte ori s-ar fi repetat experimentul, rezultatele să fi fost similare (3). Bineînţeles că autorii studiului iniţial au publicat un fel de drept la replică în care subliniază posibile probleme ale experimentelor ulterioare. Concluzia? Poate că ar fi bine să nu vă puneţi toată speranţa la fericire în creionul dintre dinţi.

Acesta este numai un exemplu de informație considerată cândva adevărată, care mai apoi fie s-a schimbat într-o oarecare măsură, fie a fost infirmată. Aveţi la dispoziţie un număr relativ mare de alte cazuri (4): studiile despre ego-depletion ale lui Baumaister şi ale echipei sale (5), studii ale lui Paul Bloom despre copii (6), studiile despre procesarea automată şi procesarea intenţionată, ale lui Kahneman (7). Psihologii fac, în ultimii ani, eforturi de a relua studii celebre (şi nu numai), ca să vadă dacă obţin rezultate similare cu cele iniţiale. Găsiţi o listă destul de lungă aici. L.E. Şi o alta aici, via O Privire Sceptică.

Vedeţi voi, asta-i problema cu psihologia în particular şi cu ştiinţa în general. Nu prezintă siguranţă! Nu ne putem baza pe rezultatele studiilor decât într-o anumită măsură. Dar ştiţi ce?  Metoda cea mai de încredere pentru cunoaşterea lumii este cercetarea sistematică – adică exact ce fac oamenii despre care vă vorbeam mai sus. Şi cercetătorii iniţiali, şi cei care caută să reproducă rezultatele primilor. Da, sunt la mijloc emoţii, orgolii şi interese. Da, procesul nu e perfect. Însă nici nu se compară din punct de vedere al acurateţei informaţiei, a dovezilor, cu părerile, ale oricui ar fi ele, oricât de bine ar cunoaşte  acela domeniul despre care-şi dă cu părerea. Iată o reprezentare ierarhică a calităţii dovezilor. Un sprijin vizual, dacă vreţi.

Cercetarea sistematică e cea mai bună metodă de care dispunem pentru a ne apropia de adevărul obiectiv, să-i zicem. Cu cât adunăm mai multe date despre un subiect şi cu cât acele date sunt mai des verificate şi revizuite (dacă e cazul) cu atât mai bine. Aşa se adună destulă informaţie cât pentru întocmirea unor ghiduri de bune practici, unor legi şi a unor recomandări oficiale. De asta nu avem încredere în ce spune Olivia când se bazează, de exemplu, doar pe ideile unui medic căruia i s-a revocat licenţa în urma bazaconiilor pe care le-a debitat. Fiindcă restul medicilor, care au verificat “dovezile” aduse de el, au constatat că acestea n-aveau validitate, şi au făcut asta ghidându-se după dovezile deja existente, după informaţia multă despre care vorbeam mai sus.

Şi dacă tot vorbim de legi, legea gravitaţiei e un exemplu bun de fenomen pentru care dovezile sunt suficient de multe şi de serioase încât să se numească lege. Acelaşi lucru e valabil pentru teorii, care în ştiinţă au sensul de structuri sistematice de idei, cu arie largă de acoperire, care încorporează o familie de legi empirice (experienţiale) legate de regularităţi ale obiectelor şi evenimentelor, atât observate cât şi postulate. O teorie ştiinţifică e o structură sugerată de aceste legi şi este gândită ca să le explice într-o manieră raţională, ştiinţifică (8). Deci nu vorbim despre un gând care i-a trecut cuiva prin minte. Şi nici despre mai multe gânduri în acelaşi sens. Nu, nici dacă te întâlneşti cu un prieten care are aceleaşi idei ca tine nu se cheamă că aveţi o teorie ştiinţifică. Nici dacă mergeţi la o conferinţă unde vorbeşte un “expert” nu e destul, dacă acel expert nu vine cu dovezi relevante (vezi mai sus) pentru ceea ce spune. Dacă vreţi să înţelegeţi de ce, uneori, ce spune câte un guru vi se potriveşte mănuşă – chestie care, am văzut eu, cântăreşte mai greu decât toate dovezile din lume dacă acel guru e charismatic şi omul care-l ascultă e nerăbdător ca lumea să capete un sens, oricare, aruncaţi un ochi aici, aici şi aici. Sunt frânturi dintr-un tablou mai larg despre cum funcţionează mintea. Va urma.

Bibliografie:

  1. https://youarenotsosmart.com/2017/07/18/yanss-099-the-half-life-of-facts/
  2. http://www.hopkinsmedicine.org/healthlibrary/conditions/digestive_disorders/stomach_and_duodenal_ulcers_peptic_ulcers_85,P00394/
  3. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/27784749
  4. https://osf.io/ezcuj/wiki/Replicated%20Studies/
  5. https://digest.bps.org.uk/2018/01/29/another-blow-for-ego-depletion-theory-willpower-seems-to-replenish-over-time/
  6. https://osf.io/ictp5/
  7. http://www.cell.com/trends/cognitive-sciences/abstract/S1364-6613(18)30024-X
  8. https://www.britannica.com/science/scientific-theory
  9. https://guides.library.ualberta.ca/acquiring-evidence

2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *